| Sažetak (rumunjski) | Tema acestei teme de masterat este limba latină vulgară în inscripțiile epigrafice găsite pe teritoriul Daciei Traiane. Am început cu istoria limbii latine. Astfel, am exprimat dezvoltarea limbii latine prin prisma diacronică, din limba arhaică și preclasică la limbi romanice, și am vorbit cum a apărut limba latină vulgară, tot de la început. Am prezentat și modul în care s-a dezvoltat latină târzie și cum au apărut limbi romanice. De asemenea, am vorbit despre dialecte latine găsite pe teritoriu fostului imperiul roman. La fel, am expus istoria limbii române, în legătura cu latina vulgară în Dacia, având in gând vocalismul, morfologia, sintaxa și lexicul limbii latine vulgare vorbite pe teritoriul fostelor provinciilor Dacia, Moesia și Dardania. Deci, primul stadiu al limbi latine a fost Prisca latinitas sau latina arhaică. Aceasta se referă la latina vorbită din exordiu limbii latine de la aproximativ anul 75 î. Hr. Cuprinde cele mai vechi inscripții epigrafice scrise în limba latină, acum greu de înțeles. Aceste inscripții sunt Fibula praenestina, Lapis niger, Lapis satricanus din secolul șapte/șase î. Hr. Apoi, au fost scriși Senatus consultum de Bachanalibus 186 î. Hr, Sepulcra Scipionis și comedii lui Plaut și Terențiu în secolul al doilea î. Hr. Aceste monumente epigrafice și literare sunt importante pentru înțelegerea latinei vulgare. Multe caracteristici care sunt evidente în cele mai vechi monumente - sincopă, utilizarea diminutivelor, construcții analitice pentru exprimarea perfectului, viitorului și comparației etc. apar și în limba latină vulgară ca și în limbi romanice. Dincolo de aceste, cele mai vechi monumente epigrafice și literare, există și alte izvoare a latinei vulgare - din operele literare și scriitorii clasici, putem menționa scrisorile lui Cicero Ad Atticum (secolul întâi î. Hr), scriitorii postclasici precum și Petronius Arbiter - scriitorul romanului satiric Satyricon (din secolul întâi d. Hr.) în care se află Cena Trimalchionis cu multe trăsături ale limbi populare; scriitorii și traducătorii creștini - de exemplu Hieronymus (traducătorul Bibliei din secolul al patrulea d. Hr), apoi inscripțiile Pompeiane ale cărora tempus post quem non este 79. d. Hr., tablele cerate (serveau pentru însemnarea de notițe scurte, scrisori, bilete etc.); istorici precum și Gregorius de Tours (din secolul al șaselea d. Hr.), pelerinajele călugărilor Egeria (din secolul al patrulea sau cincilea d. Hr. ) și Antoninus din Piacenza (din secolul al patrulea); Fredegarius (sub acest pseudonim se cuprind trei scriitori anonimi din secolul al șaptelea); tractatele gramaticilor – de exemplu Appendix Probi (din secolul al treilea sau al patrulea), tractatele tehnice - Mulomedicina Chironis (din secolul al patrulea), cărțile de bucătărie - De re coquinaria sau Ars Magirica lui Apicius (din secolul întâi), Epistula de observatione ciborum lui Anthimus (din secolul al șaselea) etc. Apoi putem menționa și legile barbarilor - Leges barbarorum (de la secolul al cincilea până la secolul al nouălea) care au fost modelate după model roman, glosarele - care sunt de fapt primele dicționare ale limbilor romanice, diplomata (acte oficiale) și formulae (tipice după care s-au făcut diplome), tabellae defixionum (tăblițe cu blestem folosite în antichitate pentru a exercita efecte magice asupra unor persoane) etc. Trebuie menționat că niște limbi din substrat – mai ales limbile osca și umbra - au jucat un rol important pentru dezvoltarea limbii și sistemului vocal al latinei vulgare, precum și al limbilor romanice. De exemplu, monoftongarea diftongului ae în e a fost dezvoltată mai întâi în limbile oscă și umbră dinainte de în limba latină vulgară. Se pare că acest proces a influențat și pierderea timbrului din latina clasică, care a influențat și alte aspecte ale limbii latine. Aceste schimbări fonetice s-au întâmplat și în alte regiuni ale imperiului roman - de exemplu, pronunțarea a fost diferită în Spania decât pronunțarea în Roma. A fost la fel în Africa, unde sfântul Augustin a zis că Afri nu pot să distingă vocalele lungi și scurțe. Existau regionalisme și la nivel morfologic, sintactic și în mod deosebit lexic - mai ales sub influența limbilor stratice: limbii osce în Italia, Spania, chiar și în România; limbii etrusce în teritoriu Toscane, limbilor celtice prin tot teritoriul imperiului roman, limbii punice în Africa etc. Aceste regionalisme au fost și mai mult manifestate după căderea imperiului roman și după prăbușirea sistemului școlar, când limba latină populară s-a transmutat în limbi romanice. De asemenea, sincopă a influențat modul în care vorbele au fost pronunțate, generând și niște cuvinte noi. Diminutivele erau foarte populare, ca și cuvinte expresive, mai lungi, care n-au fost sub influență eroziunii fonetice. Genul neutru a început să dispară, dar construcțiile analitice au devenit mai populare - ca și comparația analitică, viitorul analitic, perfectul analitic și a apărut un nou mod personal - condiționalul. De asemenea, a apărut articolul, care s-a format din pronumele demonstrative ipse și ille. În majoritatea limbilor romanice articolul hotărât astăzi se formează din ille, dar în limbă sardă și niște dialecte catalane s-a păstrat articolul care provine din ipse. Toate aceste trăsături au apărut și în Dacia, care a fost sub stăpânire romana numai 175 de ani, dar totuși era profund romanizată. Colonizarea Daciei a început în 106. d. Hr., după cucerirea teritoriului Daciei de către Traian. Dar stăpânirea romana a durat scurt timp, și Dacia a fost părăsită da către armata romana în anul 271. Totuși, comunicația cu imperiul Roman n-a fost terminată - dovezi arheologice demonstrează că viață n-a terminat în orașele romane, doar că majoritatea populației s-a mutat într-un mediu rural. Treptat populația romanizată a părăsit orașele, totuși rămânând în teritoriul fostei provinciei Dacia și după invaziile populațiilor nomadice și barbare. Lipsa toponimelor și antroponimelor a contribuit teoriei dezertări teritoriului fostei provinciei Dacia, dar niște scriitori si dovezi arheologice confirm continuitatea vieții și locuiri poporului romanizat pe acest teritoriu. De exemplu, cronicarul bizantin Teofilact scrie în jurul anului 630. că un soldat bizantin a strigat compatriotului său „torna, torna fratre“, și mulți lingviști cred că aceștia erau primele vorbe din limba protoromână găsite dintr-un text. Limbă protoromână sau română veche, română primitivă, străromână este limbă română unitară din care s-au desprins patru idiomuri romanești: dacoromână, istroromână, meglenoromână și aromână. Teritoriu pe care s-a format este conversat (din cauzele politice, dar și din cauza lipsei toponimelor, antroponimelor pe teritoriu Daciei) dar ceea ce este cert este că exista o limbă latină dunăreana. În cursul timpului s-au dezvoltat multe teorii despre locul formări protoromânei - numai în sud Dunării, numai în nordul Dunării și în sudul și în nordul Dunării etc. Vorbind despre latinitatea vulgară în Dacia - doar monoftongarea diftongului au nu sa întâmplat în Dacia, de asemenea u n-a devenit o; în Dacia au fost păstrate multe cuvinte arhaice care n-au fost păstrate în alte provincii. Și astăzi, limbă română utilizează construcții analitice pentru exprimarea viitorului (voi cânta), perfectului (am cântat) și condiționalului (aș cânta). Limbă română a păstrat supinul care se formează cu prepoziția de și participiul, vocativul în –e (la substantive de gen masculin), genitivul - dativul (în singular în -lui pentru gen masculin, -ei pentru gen feminin, și in plural în -lor.) Are și articolul genitival - al, a, ai, ale și articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele cu care formează superlativ. Ca și limba italiană, păstrează genul neutru care are forma de genul masculin în singular, și de genul feminin în plural, deci vorbim despre substantivele ambigene. Ca și alte limbile balcanice, limba română are articolul enclitic, ceea ce înseamnă că articolul este pus la sfârșitul cuvântului determinat. De asemenea, are vocala ă medie neaccentuata, formează numerale cardinale 11-19 cu spre (din super) că și în alte limbi balcanice, există reduplicația obiectului, sincretismul genitivului/dativului etc.. Monumentele epigrafice (au fost găsite circa 3000 pe teritoriu Daciei și 3000 pe teritoriu Moesiei) demonstrează aceeași trăsăturile pe care le-am menționat deja. Din păcate, n-a fost prezervat mult și inscripțiile care au fost conservate nu demonstrează multe caracteristici deosebite. Dar, putem zice că exista un fel de latinism balcanic, care era diferit de latinism în Africa, Galia, sau în Spania. Latină din Dacia într-o măsura poate fi comparata cu latină din coasta adriatică. Mai târziu, aceasta limbă va fi transformată într-o limbă dalmată (cu două dialecte - vegliotă și ragusană). Aceasta limbă a fost păstrata până în secolul al XIX-lea când sa stins din viață ultimul vorbitor, Tuone Udina, în 1898. |
